PRINȚUL FERICIT

„Prințul Fericit avea ochii plini de lacrimi și lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii lui de aur. Avea un chip atât de frumos în bătaia lunii, încât micului rândunel i s-a făcut foarte milă.

– Cine ești? a întrebat el.

– Eu sunt Prințul Fericit.

– Și atunci de ce plângi? a întrebat rândunelul. M-ai udat tot.

– Când eram în viață și aveam o inimă de om, a răspuns statuia, nu știam ce sunt lacrimile, fiindca locuiam în Palatul Sans-Souci, unde tristețea nu are voie să intre. În timpul zilei mă jucam cu prietenii mei în grădină, iar seara conduceam dansul din sala de bal. De jur împrejurul grădinii se afla un zid foarte înalt, dar n-am întrebat niciodată ce e dincolo de el, fiindcă nu mi-a păsat. Totul în jurul meu era atât de frumos. Curtenii mei îmi spuneau Prințul Fericit și chiar eram fericit, dacă plăcerea este fericire. Așa am trăit și așa am murit. Și acum, că sunt mort, m-au cocoțat aici atât de sus, că pot să văd toată urâțenia și nefericirea din orașul meu și, cu toate că inima mea e făcută din plumb, nu pot face altceva decât să plâng.”